Semne si Revelatii – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Semne si Revelatii – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Deschiderea Universului – Radu Lucian Alexandru – A5 – carte pdf

Deschiderea Universului – Radu Lucian Alexandru – A5 – carte pdf

Cine esti tu – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Cine esti tu – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Evanghelia Interioara – Radu Lucian Alexandru – A5 – carte pdf

Evanghelia Interioara – Radu Lucian Alexandru – A5 – carte pdf

Iluminarea Fiintei – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Iluminarea Fiintei – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Manifestul Miscarii Trans-Religioase – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Manifestul Miscarii Trans-Religioase – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Etica Armoniei – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Etica Armoniei – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Mitul credintei – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Mitul credintei – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Calatorie prin Constiinta – Radu Lucian Alexandru – carte pdf

Calatorie prin Constiinta – Radu Lucian Alexandru

Video – Noua Ordine Religioasă

Despre Noua Ordine Mondială şi Noua Ordine Religioasa.

Despre filosofie, ştiinţă şi religie.
Despre legătura dintre ştiinţă şi religie – religiologia.

http://noua-ordine-religioasa.blogspot.com/2009/05/filosofie-stiinta-si-religie.html

http://noua-ordine-religioasa.blogspot.com/2009/05/religiologia.html

_________________________________________________________

Pedeapsa Raiului

“- În lumea aceasta era un om extrem de păcătos şi nu era patimă căreia el să nu-i fi cedat “cu bucurie” şi pe care să nu o repete de câte ori i se ivea ocazia.
Era un mare beţiv şi un mare Don Juan, îi plăceau femeile la nebunie. Era şi cel mai mare bătăuş din zonă şi nu era încăierare la care el să nu participe şi în care să nu împartă cu dărnicie pumni şi picioare dureroase celor care se nimereau în calea lui.
Părinţii nu şi-i respecta şi cu banda lui de tâlhari jefuia pe cine prindea în cale: cetăţeni, maşini, chiar şi biserici, îl huiduia pe Dumnezeu şi pomenea în fiecare zi de dracu şi de mama lui.
Banul şi patima erau regii din viaţa lui, viaţă care, ce-i drept, nu a fost foarte lungă, pentru că odată, pe când era beat, a intrat cu maşina într-un stâlp pe care Domnul l-a crescut pe marginea drumului pentru el.
Şi iacătă-l pe flăcăul nostru în faţa scaunului de judecată al Judecătorului. Avea el o oarecare ură pe lume şi nici chiar acum, în faţa Lui, nu-şi regreta faptele. Se aştepta să fie trimis în Iad şi oarecum se bucura, ştiind că acolo păcatul şi viciul e în floare – de aceea era convins că se va descurca de minune acolo, căci, gândea el, „cine se aseamănă, se adună”. Deja îşi imagina orgiile şi bătăile pe care le va avea cu ceilalţi locuitori ai Iadului şi cu dracii. Aşadar îşi aştepta verdictul liniştit.
Veni dar şi vremea lui şi după ce cel din faţa lui primise sentinţa, iată-l şi pe el faţă în faţă cu Judecătorul.
A văzut că în stânga şi în dreapta acestuia era câte o uşă şi a observat, cât timp aşteptase să fie judecat, că pe cea din stânga sunt trimişi cei ce au primit sentinţa Iadului.
După ce chibzui puţin, hotărî să nu-şi mai aştepte verdictul şi se îndreptă liniştit spre uşa din stânga.
Judecătorul îl lăsă să facă câţiva paşi şi apoi îl opri:
- Vasile, unde mergi?
- În Iad, Judecătorule!
- De ce? Te-am trimis eu acolo?
- Nu, dar mă veţi trimite! M-am gândit să facem economie de cuvinte şi să trecem repede la fapte: sunt curios şi eu cum arată Imperiul Patimilor şi al plăcerilor senzuale. Am gustat eu câte ceva din acestea pe Pământ, dar bănuiesc că dacă acolo e regatul lor…
- Da, da, îl întrerupse judecătorul, s-ar putea să fie cum zici tu, dar nu vei afla pentru că tu nu vei merge acolo.
- Cum adică?!
- Ia uite aşa, fiindcă ai fost rău pe pământ şi nu te căieşti de asta, vei merge în Rai drept pedeapsă. Acolo nu vei găsi alcool, fiind prohibiţie, nu te vei putea bate cu nimeni, toţi fiind calmi şi iubitori, nu vei găsi prostituate cu care să faci orgii, ci doar sfinte care au oroare de sex… aşadar acolo nu-ţi vei putea împlini nici o patimă – va fi un adevărat chin pentru tine, zâmbi punând verdictul Judecătorul.
- Dar, Doamne, nu se poate, ştii că eu nu m-aş simţi bine printre sfinţi, cântându-ţi toată ziua imnuri, mă voi plictisi de moarte; te rog, nu mă pedepsi aşa tare…
- Tot răul spre bine, conchise Judecătorul, şi cu un semn al degetului îl trimise pe Vasile în Rai…

La aşa sfârşit de poveste toţi ascultătorii Călugărului rămaseră cu gura căscată.
Mintea lor era bulversată rău de tot: „Auzi, să meargă păcătoşii în Rai!” gândeau majoritatea dintre ei şi se uitau năuciţi la Călugăr care părea foarte mulţumit de povestirea lui şi de reacţia ascultătorilor.
Unul dintre ei încercă să exprime în cuvinte mirarea lor:
- Părinte, ce-ai vrut să spui mai exact cu povestirea pe care tocmai ne-ai istorisit-o?
- Nimic altceva decât ceea ce tocmai am spus, zise liniştit Călugărul, şi nu vă aşteptaţi ca lămuririle suplimentare, care să vă facă să înţelegeţi mai bine povestea, să vină de altundeva decât din propria voastră raţiune şi chibzuială.
Dacă voi nu veţi înţelege prin voi înşivă care este problema cu Raiul şi Iadul, nimeni nu vă va putea face să o înţelegeţi.
Aşa că chibzuiţi şi cugetaţi, analizaţi Realitatea prin voi înşivă şi nu prin ceea ce vă spun alţii; aşa nu veţi greşi niciodată, aşa veţi atinge Liniştea şi Tăcerea.
Oricum, dacă tot am vorbit de Iad, haideţi să vă povestesc o istorioară pe care mi-a spus-o mai demult un călugăr bătrân şi înţelept despre locul unde se află Raiul şi cum se poate ajunge în el.
- Bine părinte, zise Alexandru, am înţeles sfaturile dumitale în legătură cu dreapta chibzuială, care nu-şi poate avea izvorul decât în noi şi sunt de acord cu ele, dar încearcă te rog de data aceasta să fi mai explicit şi mai uşor de înţeles.
- Poveştile mele sunt întotdeauna uşor de înţeles de cei care le ascultă, dar fie cum vrei tu…”

- Extras din cartea “Călătorie prin Conştiinţă” – autor Radu Lucian Alexandru

Vreau în Iad

“Demult, în urmă cu câteva sute de ani, în mijlocul pădurilor şi munţilor trăia pustnicul Teofan, singur şi neştiut de nimeni, căci se ferea a spune oamenilor despre practica şi asceza sa.
În singurătatea muntelui şi în mijlocul oamenilor pustnicul îşi supusese trupul şi mintea purificărilor prin post şi auto-observare şi autoanaliză, pe care le-a desfăşurat în mod continuu şi cu multă perseverenţă.
Astfel că a reuşit încet, încet, să pătrundă secretele conştiinţei, să pătrundă puţin câte puţin vălurile misterului lăsate de Dumnezeu peste lume, dezvăluindu-şi sieşi din tainele vieţii şi ale morţii.
Observându-şi necontenit trăirea, el a putut vedea că este fericit doar atunci când gândeşte şi înfăptuieşte Binele.
El a putut vedea că de gândeşte corect în raport cu Realitatea, Vocea Conştiinţei pusă în el de Divinitate îi arată că face bine prin sentimentul de mulţumire deplină pe care-l resimte atunci.
Ştiind aceasta, de fiecare dată când se simţea nemulţumit (mânios, trist, plictisit, fricos…), chiar şi în cea mai mică măsură, căuta să vadă ce gând greşit purta el atunci în mintea lui, ce aşteptări, ce regrete, ce speranţe false s-au strecurat în mintea lui şi imediat ce le vedea, le elimina de acolo senin şi liniştit ca unul ce a înţeles inutilitatea şi falsitatea unor astfel de gânduri.
El ştia astfel că poate fi mulţumit, fericit, liniştit, indiferent de atitudinea celorlalţi oameni faţă de el, indiferent dacă e înjurat, dacă nu e ascultat sau dacă e batjocorit.
A înţeles că hotărâtoare pentru mulţumirea şi liniştea sa nu este atitudinea celorlalţi oameni sau a mediului faţă de el, ci atitudinea lui faţă de aceştia.
A conştientizat că dacă el, întotdeauna, prin forţa corectei discriminări, doar iubeşte şi vrea binele şi caută să facă bine tuturor celor din jur, indiferent de atitudinea binevoitoare sau, dimpotrivă, răuvoitoare a acestora faţă de el, el este fericit şi mulţumit.
Constatând toate acestea el a coborât din munte şi s-a făcut Preot, încercând să ajute oamenii cât poate de bine, atât prin puterile sale fizice, cât, mai ales, prin învăţătura sa despre iubire, fericire şi dreapta chibzuinţă care poate să-i ajute a-şi dobândi liniştea şi pacea sufletească.
Aşa a trăit până la momentul când Domnul l-a chemat la El.
În momentul acela a fost întâmpinat de trei îngeri strălucind de lumină şi a fost purtat până în faţa scaunului de judecată a lui Hristos pentru a i se da răsplată pentru binele făcut.
- Bine ai venit, Teofane, îl întâmpină Hristos cu bucurie, îmbrăţişându-l; tu ţi-ai trăit viaţa în bucurie şi fericire şi ai încercat să-i ajuţi şi pe ceilalţi oameni să simtă şi să pătrundă această bucurie. Tu ai pătruns multe din tainele împărăţiei mele. Pentru aceasta vreau să te răsplătesc şi ţi-am pregătit un loc de cinste în cel mai înalt cer.
- Să-mi fie cu iertare Preaînalte Doamne, dar eu ştiu că pot fi cu atât mai fericit cu cât ajut mai mult şi pe cât mai mulţi şi ştiu Doamne că voi fi mai fericit în acel loc numit Iad. Acolo voi putea să ajut mult mai bine, căci acolo e nevoie de mine, e nevoie de învăţătura şi ajutorul meu mult mai mult decât în Rai, unde consider că pot ajuta mai puţin.
Cu învoirea ta, Doamne, aşadar, eu aş dori să mă cobor în Iad, căci ştiu că fericirea vine din lăuntrul meu şi nu e condiţionată de locul în care mă aflu, ci doar de atitudinea mea faţă de acel loc.
Dacă ea e corectă, e curăţită de aşteptări false, de regrete şi speranţe zadarnice, de iluzii, de cunoaşteri şi percepţii greşite, ştiu că sunt fericit, liniştit şi în pace. Şi ştiu că e corectă dacă ajut, şi ştiu Doamne că pot ajuta mult mai mult în Iad decât în Rai!
- Binecuvântat să fii, fiul meu: tu ai pătruns o Taină mare, tu ai pătruns taina fericirii. Mulţi sfinţi, deşi s-au nevoit mult pe pământ, nu au pătruns această taină.
Acum tu ştii că Împărăţia lui Dumnezeu este peste tot şi că în absolut tot sălăşluieşte El şi deci că nu e nici o nevoie să ai o preferinţă pentru un loc sau altul.
Ba mai mult, tu ai văzut că această Împărăţie se află mai întâi în tine, descoperind astfel că eşti cu atât mai fericit cu cât poţi ajuta mai mult şi că poţi ajuta mai mult acolo unde e cea mai mare nevoie de priceperea ta.
Facă-se voia ta!

De acum tu ai devenit Fiu de Dumnezeu prin coborârea ta în Iad.
Puţini sunt într-adevăr cei capabili să pătrundă taina pe care ai pătruns-o tu: aceea că fericirea, mulţumirea, pacea, liniştea vin din interior, depinzând doar de atitudinea ta interioară faţă de ce te înconjoară.
Du-te şi săvârşeşte-ţi Lucrarea şi fie ca tu să pătrunzi şi celelalte Taine ale lui Dumnezeu.
- Mulţumesc Doamne Hristoase pentru învoială. Cât despre celelalte Taine ale lui Dumnezeu, consider că de va fi harul Lui asupra mea, le voi pătrunde, iar la sfârşitul – început ne vom întâlni cu toţii în El.

Aşa îşi încheie Călugărul această poveste despre Rai şi se pare că iarăşi a reuşit să aducă tăcerea uimirii în minţile celor care îl ascultau.
Călugărul îi privi pe rând pe aceşti pelerini şi îi lăsă cufundaţi în tăcerea lor vreo zece minute şi apoi se decise să rupă tot el tăcerea:
- Văd că v-a lăsat puţin pe gânduri povestea mea. Asta e bine, e bine…

În acele clipe, în tăcerea minţilor agitate ale pelerinilor se lăsară auzite pentru câteva momente ciripiturile păsărilor pădurii şi simfonia vântului cântând printre crengile copacilor împovăraţi de greutatea bătrâneţii lor seculare.
Într-adevăr şi pădurea părea mai liniştită după povestea Călugărului.”

- Extras din cartea “Călătorie prin Conştiinţă” – autor Radu Lucian Alexandru

Dumnezeu îmi este simpatic!

“… Nu se ştie de ce, în această atmosferă, unul dintre pelerini (un tip intelectual cu ochelari, cu o faţă mai subţire şi cu câteva fire de păr alb în cap) se simţi împins să mărturisească:
- Ştii părinte, eu până acum am fost ateu, dar acum parcă subit realizez că lumea aceasta e mult mai complexă şi mult mai plină de minunăţii decât m-aş fi gândit vreodată…

- Am cunoscut odată un om, zise Călugărului privindu-l atent pe ateu, care nu era nici ateu, nici credincios sau cel puţin era mai greu să-i pătrunzi gândirea.
Nu cunoştea frica şi îi plăcea să se ridice în raţionamentele lui până la a-l privi pe Dumnezeu în faţă şi a discuta cu El ca de la egal la egal, ca şi cu un prieten.
Era măreţ când făcea aceasta şi te treceau fiorii când îl ascultai. Ascultaţi ce zicea el:
Cuprins

- „Dumnezeu îmi este simpatic, dar dacă eu nu aş mai exista, pentru mine şi El ar dispărea.
Aşa că important pentru mine nu este să-i fac acestui Dumnezeu pe plac, decât în măsura în care consider că îmi fac mie pe plac, în a-i face Lui pe plac.
Indiferent ce s-ar spune, lumea se învârte în jurul meu. Dacă eu nu aş mai fi, nici lumea nu ar mai fi pentru mine.
Dacă am fost creat de Dumnezeu şi dacă pot fi distrus oricând de Acesta, nu înseamnă că trebuie să-mi supun viaţa Lui, pentru că nu cred că i-am cerut eu să mă creeze (ar fi o contradicţie aici), deci sunt liber să fac ce vreau cu viaţa mea, chiar dacă mi-a fost dăruită de altcineva, aceasta deoarece mi-a fost dăruită necondiţionat – pentru că acest dar nu a fost un schimb, nu a făcut, să zicem aşa, obiectul unui contract între mine şi El în care să scrie: uite Doamne, tu îmi dai viaţă, eu îţi slujesc!
Aceasta e imposibil, pentru că eu sunt viaţa şi din momentul în care m-am trezit la viaţă pot face ce vreau eu cu ea; în orice caz, nu voi face prostia să mi-o iau singur, ar fi un semn de slăbiciune: ar arăta că nu mă pot împotrivi Lui.
De aceea, indiferent de care mi se pare că ar fi acţiunea Lui, dacă nu va voi să mă distrugă (asta în cazul în care ar putea aceasta, în cazul când El m-a creat), voi lupta împotriva Lui dacă e cazul cu cele mai puternice arme existente: raţiunea, cunoaşterea directă şi iubirea.
Dacă îmi va face rău, îl voi ierta şi-l voi iubi, căci dacă există un astfel de Dumnezeu cum îl prezintă vulgar variantele exoterice ale diferitelor religii: un tiran suprem care să conducă lumea cum are chef: când cu ură, când din răzbunare, când mânios; care să pedepsească cu pedepse crude oamenii, cu un orgoliu propriu nemăsurat, cerând de la toată creaţia slavă, şi cu un egoism prost înţeles, fără măsură, făcând creaţia doar pentru plăcerea proprie, nu şi pentru plăcerea acesteia…
Dacă există un astfel de Dumnezeu, voi căuta să-i arăt ce înseamnă a dărui fără a cere nimic în schimb, ce înseamnă a fi umil, a face bine celorlalţi fără a le cere nimic în schimb, ce înseamnă a-i ghida pe cei care doresc pentru ca fiecare din ei să atingă fericirea şi beatitudinea supremă; ce înseamnă şi ce bucurie te pătrunde când eşti calm, liniştit şi plin de iubire tot timpul, indiferent de atitudinea întregii lumi faţă de tine.
Aşadar, dacă ar fi un astfel de Dumnezeu, eu aş fi mai puternic decât el: Iubirea mi-ar da această forţă, Iertarea şi Raţiunea obiectivă mi-ar întări-o, iar liniştea şi seninătatea date de înţelegerea şi acceptarea Realităţii aşa cum este ar face-o invulnerabilă.
Dar un astfel de Dumnezeu nu este decât în capetele întunecate ale unor oameni – copii care se joacă în noroi şi confundă fiarele pădurii cu Dumnezeu sau, în cel mai bun caz, confundă atributele unui om degenerat, neevoluat (mânie, mândrie, orgoliu, trufie, vanitate, tristeţe, ură) cu atributele lui Dumnezeu.
Dacă numesc prin noţiunea de „Dumnezeu” pe cineva mai puternic decât mine, atunci sigur acest cineva este Iubirea întruchipată care dăruie tot timpul fără a aştepta nimic în schimb, este Beatitudinea vieţii care se bucură de comuniunea cu tot ce există, este Liniştea, Pacea, Calmul, Mulţumirea şi Tăcerea absolută neclintită în măreţia şi forţa cunoaşterii esenţei vieţii şi a manifestării: comuniunea fiinţelor, bucuria eternă a jocului mirific al vieţii întru contemplarea Eternului Mister…”

Aici, zise Călugărul, el s-a oprit puţin, aducând o tăcerea misterioasă în sufletele noastre, al celor care îl ascultau, contemplându-i faţa care radia de o lumină plină de măreţie şi seninătate şi întregul lui mod de a fi: un om care nu cunoştea frica, un om care nu mai era supus patimilor şi care se putea bucura liniştit de contemplarea Adevărului.
Apoi, văzând pe chipurile unora dintre ascultătorii săi o oarecare nedumerire, încercă să aducă un surplus de lumină ideilor transmise:
„ – Nu caut a fi dintre aceia care se cred mai puternici decât Dumnezeu, pentru că eu ştiu că este Dumnezeu, dar nu fac greşeala de a mi-l imagina pe acesta mai slab decât mine (din orice punct de vedere).
Dumnezeu este mai puternic decât mine, şi cum am descoperit că în acest univers puterea cea mai mare o are Cunoaşterea obiectivă şi Iubirea, dăruirea necondiţionată a binelui pentru întreaga creaţie, Dumnezeu sigur e mai statornic în ele decât mine.
Cel care are în el aceste puteri, chiar dacă este învins, iese întotdeauna ÎNVINGĂTOR.
Răsplata sa, unica şi cea mai mare, este tocmai manifestarea acestor puteri: a Contemplării directe a Adevărului şi a Iubirii, a dăruirii necondiţionate a Binelui pentru toate fiinţele care te înconjoară în măsura cunoaşterii date de Dreapta Discriminare a adevăratului Bine.”

Călugărul a povestit cu însufleţire discursul prietenului său, urmărind din când în când reacţia pelerinilor la spusele lui. Aceştia la început au fost puţin nedumeriţi şi uimiţi de modul de abordare a problemei puse în discuţie, dar mai spre sfârşit liniştea se coborâse şi în sufletele lor, părând să înţeleagă mesajul povestirii.”

- Extras din cartea “Călătorie prin Conştiinţă” – autor Radu Lucian Alexandru

A crede ≠ a şti

“- Cu siguranţă ai dreptate, interveni din nou Străinul, dar eu cred că acum e util să încercăm să mai lămurim câteva aspecte în legătură cu această „simţire”. Unii îi zic acestei „simţiri” „credinţă” şi, cum am văzut, o cam confundă cu „a şti”, de aceea e util să facem nişte distincţii destul de clare. Astfel, „a crede” e diferit de „a fi sigur” de acel ceva. Problema oamenilor care cad în „capcana” credinţei şi a „simţirii” este că confundă probabilitatea şi posibilitatea cu certitudinea. Dar „a crede” nu înseamnă „a fi sigur”, deoarece „a fi sigur” înseamnă „a şti cu certitudine”, iar a şti în acest fel înseamnă „ştiinţă” nu „credinţă”. Ceea ce e posibil poate fi probabil. Ceea ce e probabil poate fi sigur. Dar nu tot ceea ce e posibil e şi probabil să fie sau să se întâmple. Şi nici tot ceea ce e probabil să fie sau să se întâmple şi este sau se va întâmpla. Aşteptarea falsă, specifică „credinţei” şi „simţirii”, este de a te aştepta ca tot ceea ce e posibil sau probabil să şi fie în realitate. Multe din aceste „credinţe” şi „simţiri” au de fapt la bază mărturiile altora, care afirmă că ceea ce constituie obiectul „credinţei” sau „simţirii” ei l-au verificat şi îl afirmă ca fiind cert. Aşteptarea falsă pe care o au în psihic cei care iau de bune astfel de mărturii este de genul: „Ar trebui ca întotdeauna, toate mărturiile să fie adevărate!”, ceea ce e, evident, o aşteptare imposibil a se realiza. Nu toate mărturiile sunt adevărate. Din acest adevăr evident pentru oricine rezultă necesitatea de a verifica toate mărturiile pe care le primim despre diferite aspecte ale realităţii şi de a le considera certe doar pe acelea pe care le-am verificat noi înşine. Mărturiile neverificate le vom considera, până ajungem să le verificăm, doar probabile sau posibile, dar în nici un caz ca fiind certe, sigure. ” – Extras din cartea “Călătorie prin Conştiinţă” – autor Radu Lucian Alexandru

Meritul mântuirii

“- Un rege foarte puternic, care avea un regat imens, întins în cele patru bătăi ale vântului, a convocat la curte o întrunire a oamenilor care erau consideraţi cei mai înţelepţi din regatul său şi aşezându-se în faţa lor le-a zis:
- Ştiţi că împărăţia mea se întinde în cele patru zări şi puţini sunt aceia care-i cunosc toată întinderea. Fiind o împărăţie mare cei mai mulţi dintre supuşii mei nu ştiu unde este Cetatea cea Mare – nu ştiu unde stau eu, conducătorul acestui regat.
De aceea doresc ca fiecare dintre voi să plece într-o parte a regatului meu şi să arate oamenilor din acea parte drumul cel mai potrivit şi mai scurt pe care pot veni din acea parte a regatului, cu mijloacele specifice acelei părţi, până la Cetatea mea de scaun, pentru a ajunge să mă cunoască şi să vorbească cu mine, dacă doresc.
Aşadar, plecaţi în regat pentru a-mi îndeplini porunca, dar luaţi aminte să adoptaţi îndrumările voastre pentru drum specificului regiunii în care veţi merge. Astfel, în descrierea drumului şi a mijloacelor necesare pentru a-l parcurge va trebui să ţineţi seama de temperamentul oamenilor: unii merg mai repede, alţii mai încet; unora le place să întrebe de direcţie cât mai des, stând mai prost cu orientarea, alţii sunt mai rezistenţi şi au nevoie de popasuri mai rare. Să ţineţi cont de mijloacele de transport pe care fiecare le foloseşte: unii folosesc caii, alţii cămilele, alţii elefanţii, alţii asinii, alţii diferite mijloace tehnice de transport cu diferite performanţe, alţii vor veni pe jos ş.a.m.d.
Să luaţi apoi în considerare punctele de reper specifice fiecărei regiuni în parte: munţii şi văile, drumurile şi câmpiile care trebuie traversate venind din acea regiune încoace.
Să le spuneţi apoi să-şi ia merindele şi faptele bune cu ei, să se poarte cuviincios pe drum încoace şi să fie foarte atenţi pe unde merg, spre a nu se rătăci.
Şi apoi să fie atenţi să nu confunde Cetatea Mea cu alte mari cetăţi care le vor întâlni pe parcurs.
Să le spuneţi că Cetatea Mea se deosebeşte de toate celelalte, fiind cea mai mare, cea mai măreaţă, cea mai frumoasă, cea mai plină de bogăţie şi cea mai enigmatică pe care o vor întâlni vreodată. Când o vor vedea, vor şti că e ea dacă mintea lor va tăcea, incapabilă fiind să găsească vreun cuvânt sau vreo idee care să descrie această Cetate a Mea. Acesta e semnul suprem de recunoaştere.
Înţelepţii au ascultat cuvântul regelui şi l-au împlinit întocmai. Şi astfel, urmând indicaţiile înţelepţilor, diferiţi oameni din diferite regiuni au întreprins călătoria şi l-au întâlnit pe Rege, bucurându-se de măreţia, înţelepciunea şi dărnicia sa.
Alţii însă s-au mulţumit doar să vorbească despre drum, des-pre călătorie, făcând diferite presupuneri despre ce e necesar pentru drum, despre direcţia ce trebuie urmată, despre ceea ce puteau întâlni pe drum, despre ce e la capătul drumului etc. Şi astfel îşi pierdeau mult timp în astfel de discuţii fără rost.
Ba mai mult, când mai vizitau câte o altă regiune a împărăţiei sau intrau în contact cu alţi oameni din alte regiuni, se luau la ceartă cu aceştia că drumul pe care ei îl ştiu nu este bun, că înţeleptul care i-a învăţat pe ei nu cunoştea de fapt drumul, susţinând sus şi tare că singurul care cunoaşte drumul adevărat e doar Înţeleptul care i-a învăţat pe ei.
Unii care aveau mai multă minte îşi ziceau că aşa ceva nu se poate, că regele nu ar fi permis ca falşi înţelepţi să dea îndrumări false despre drum la majoritatea oamenilor din împărăţie, cu excepţia micului grup din care ei făceau parte şi care a fost călăuzit de un anumit înţelept.
Şi ei se apropiau de adevăr: nu numai că regele a trimis înţelepţii săi în fiecare regiune ca să povestească despre Cale în mod corespunzător şi specific acelei regiuni, dar după ce aceştia s-au întors, terminându-şi misiunea, a trimis alţi şi alţi înţelepţi în fiecare regiune în parte, cât mai des posibil, ca oamenii să nu uite care sunt drumurile corecte care duc la Cetatea Lui.

- Ei, dragii mei ascultători, încheie Călugărul, ce credeţi voi despre aceşti oameni care se ceartă între ei în privinţa diferitelor căi, în loc să le pună în practică şi să le parcurgă, ajungând la Cetatea din Mijlocul Împărăţiei şi să se bucure de darurile şi bucuriile găsite acolo?
Nu-şi pierd ei vremea degeaba?
Unde mai pui că uneori îşi fac şi rău unii altora încercând să se oblige unii pe alţii să recunoască că drumul lor e mai bun. Oare nu vor fi ei pedepsiţi de către Rege pentru tulburarea liniştii şi păcii din regatul său?
- Asta e evident, îi răspunse Călugărului cel care îl întrebase mai înainte dacă le va vorbi despre împărăţia lui Dumnezeu.
Călugărul îşi opri privirea asupra lui şi cu o voce blândă îi spuse:
- Ei, acum v-am vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu!”

- Extras din cartea “Călătorie prin Conştiinţă” – autor Radu Lucian Alexandru

Emanuel

“- Într-o Cetate Mare trăia un Mare Împărat care ajutat de fiul său Emanuel, conducea treburile împărăţiei. În ultima vreme supuşii săi au devenit tot mai răutăcioşi şi făceau multe rele, aducând şi multe injurii la adresa Împăratului. Acesta se gândea ce să facă în această privinţă. Se gândi astfel şi luă măsuri aspre împotriva acestor păcătoşi de supuşi care îi tul-burau liniştea împărăţiei,  pedepsindu-i cum se cuvine. Apoi a cugetat o vreme şi se pare că la un moment dat îi veni, după părerea unora, o idee bună de îndreptare a situaţiei. Iată ce idee zic aceştia că i-a venit. L-a chemat la el pe Emanuel şi i-a zis:
- Fii atent fiul meu, dacă te duci prin Împărăţie şi te laşi omorât acolo, le voi ierta păcatele acestor supuşi ai mei şi nu-i voi mai pedepsi pentru ele.
- Faci tu asta?, se bucură Emanuel.
- Da!
- Şi dacă nu mă duc?
- Atunci îi mai las să se chinue un pic în torturile armatelor mele, până te hotărăşti să te duci.
- De ce eşti aşa de rău? Nu i-ai putea ierta şi fără să mă duc la ei?
- Nu, că vreau să te văd cum te chinui – vreau să vezi şi tu ce lume conduc eu, că prea trăieşti în huzur şi în chefuri şi nu ai grijă de treburile împărăţiei…
Aici călugărul se opri, lăsându-i iarăşi pe ascultătorii săi cu gura căscată. Era clar că el făcea aluzie la anumite moduri de gândire evident greşite pe care le aveau unii din semenii lor şi, dacă stăteau bine să se gândească, chiar şi ei.
- Cam sadică povestea aceasta, zise Alexandru.
- Nu-ţi fă probleme, poveştile de adormit copiii trebuie să aibă puţin dramatism, dar pentru asta tot poveşti de adormit copiii rămân…
- Eu, începu a glăsui cineva din grup, am dedus din ce ne-ai povestit că viziunea anumitor sectanţi despre mântuire este evident greşită, dar noi, care suntem singurii care avem credinţă adevărată dintre toţi oamenii, ne vom mântui cu siguranţă.
- Eu am spus doar o poveste, comentariile le las pe seama voastră, răspunse Călugărul.”

- Extras din cartea “Călătorie prin Conştiinţă”

Păcatul originar

“…- Pe mine, îşi reluă Călugărul expunerea, m-a lămurit în legătură cu această problemă un ţăran de la munte.
Odată, trecând printr-un sat, am înnoptat la acesta şi, înainte să mă duc la culcare, am ascultat şi eu atent poveştile pe care acesta a început să le spună copiilor săi înainte de culcare.
Am să vi le istorisesc şi vouă aşa cum le-a spus el. Era glumeţ ţăranul, aşa că le-a zis copiilor că are să le spună o poveste despre Primul Moş care a trăit pe pământ, dar că această poveste poate fi spusă în două feluri: unul mai lung şi altul mai scurt.
- Pe care vreţi să v-o spun prima?, îi întrebă el pe copii.
- Pe cea scurtă, îi răspunse cel mai mic dintre ei, puţin somnoros – să vedem dacă ne place. Dacă ne va place, o vom asculta şi pe cea lungă.
- Ehei, dragii mei, îi îmbrăţişară călduros vorbele ţăranului pe copii, era demult, demult, un Moş Bătrân – bătrân de nimeni nu ştia cât era de bătrân. El dormea de foarte mult timp, nimeni nu ştia de când, dar iată că odată se trezi. Se simţea proaspăt şi dornic de muncă, aşa că a construit un Munte cu tot ce are acesta nevoie: stânci, păduri, râuri, flori, poiene, pajişti şi de toate cele, căci era puternic acest Moş, putea să creeze doar gândindu-se la ce voia să creeze.
Pe vârful Muntelui îşi construi o casă şi în jurul ei o grădină întinsă şi bogată în toate cele, cum nu se mai văzuse până atunci.
Apoi îşi creă doi căţeluşi drăgălaşi şi simpatici, pe care-i numi Adămel şi Evana, care să salte prin grădina lui şi să-i aducă şi lui o bucurie la bătrâneţe. Şi aşa trăiră o vreme tustrei, fericiţi şi liniştiţi.
Apoi, nu se ştie din ce motiv, Moşul se pare că se plictisise de căţeluşi şi dori să-i alunge din grădina sa. Aşa că se gândi cum să facă să nu-i alunge prea brusc, să nu pară că era total nerecunoscător pentru bucuria pe care i-o aduseră până atunci. Se gândi şi-i veni o idee: o să umple o farfurie cu lapte şi alte farfurii cu diferite feluri de mâncare şi le va spune căţeluşilor că pot să mănânce orice, numai lapte nu.
El ştia că datorită naturii lor, datorită modului în care au fost crescuţi, a înclinaţiilor şi dorinţelor pe care El însuşi le-a pus în ei, căţeluşii nu o să reziste prea mult să nu mănânce din farfuria cu lapte.
Şi atunci va avea un motiv să-i alunge, nu prea serios ce-i drept, dar pe căţei oricum nu-i duce capul la argumente seri-oase. Plănuind totul, Moşul zâmbise răutăcios: găsise cum să scape de căţei.
Zis şi făcut. Aranjă cum plănuise şi căţeii s-au comportat întocmai cum prevăzuse – nici nu se putea altfel, deoarece am uitat să vă spun că Moşul era atoateştiutor şi deci ştia perfect şi care erau toate urmările acţiunilor sale.
Aşa că, bucuros de ispravă, Moşul alungă căţeii din grădina lui. Aceştia plecară trişti şi abătuţi, pentru că-i alungase Stăpânul şi acum nu mai avea cine să le dea de mâncare şi să se joace cu ei…

- Ce Moş rău, îl întrerupse copilul cel mai mare. Povestea asta, tată, am înţeles că are şi o formă mai lungă; aceasta se termină mai bine? Pentru că eu ştiu că poveştile se termină întotdeauna bine…
- Mie mi-a plăcut, se smiorcăi copilul cel mic (care era el de felul său mai răutăcios). Mi-a plăcut şmecheria Moşului… Mi-e somn, mă duc să mă culc.
- Du-te dragul tatii, îi zise ţăranul, apoi întorcându-se către fiul cel mare îi zise: ţie o să-ţi spun povestea cu final fericit. Ascultă:

Era odată în străbuni un Moş Bătrân, cu barbă blândă şi plin de înţelepciune. El trăia într-un vârf de munte, într-un colţ uitat de lume împreună cu copilul său Adămel şi cu soaţa acestuia Evana.
Râurile vieţii curgeau pe acel munte şi dădeau, oricui dorea să bea din ele, sănătate şi tinereţe veşnică. Munte semeţ şi mândru, aer curat şi pur, plin de miresme, stânci maiestuoase şi pline de curaj, păduri umbroase, liniştitoare şi aducătoare de răcoare, flori alpine crescute în stâncă, zâmbind soarelui în faţă; atmosferă de basm şi cadru de rai era locul în care crescuseră Adămel şi Evana.
Ei aveau un trai simplu, lipit de natură şi cunoaştere puţină, ca unii ce crescuseră izolaţi în acel vârf de lume şi nu cunoşteau lumea. Nu cunoşteau ce e aceea mare, ce e aceea câmpie, ce-i deşertul, cascadele, pădurile tropicale, ce-i oraşul, nu cunoşteau universul, nu cunoşteau lumea, nu se cunoşteau nici pe ei, pentru că nu studiaseră şi nu se studiară până atunci. Nu au explorat şi nu căutat încă.
Erau doar la nivelul de simpli contemplatori ai naturii, încă neiniţiaţi în nici un fel în tainele ei, ei erau acolo şi puteau doar să zică „exist şi mă bucur!” – doar atât.
Moşul, care era umblat prin lume şi cunoştea toate ascunzişurile, toate misterele şi secretele naturii şi ale oamenilor, încerca să-i mai înveţe câte ceva, dar se lovea mereu de ignoranţa lor totală.
Încerca să le explice cum arată un oraş, un deşert sau o mare, să le spună de comportamentul, modul de viaţă şi preocupările oamenilor de la oraş, dar era fără rost încercarea lui, pentru că copiii nu aveau noţiuni de bază însuşite, noţiuni pe care şi le puteau însuşi doar intrând în contact direct cu lucrurile despre care le povestea Moşul.
Pe copii aceste povestiri ale Moşului într-un fel îi atrăgeau, în alt fel îi şi speriau. Necunoscutul atrage şi inspiră teamă în egală măsură.
Dar încetul cu încetul iată că se născu în ei, uşor, uşor, curiozitatea de a cunoaşte minunile de care le povestea Moşul: avioane, maşini, vapoare, televizoare, radiouri, telefoane, cetăţi, arme, războaie, baluri, dansuri, sateliţi, planete, ritu-aluri şi altele de cele. Parcă ceva în adâncul sufletului lor îi îndemna să plece în lume. Pe de altă parte era siguranţa acelui loc de vis în care trăiau fericiţi, pe care, într-un fel, îl îndrăgeau la fel de mult precum simţeau că ar îndrăgi misterioasa aven-tură în lumea necunoscută care îi înconjura.
Moşul le vedea lupta aceasta interioară; nu voia nici el să-şi vadă copiii rămaşi pentru totdeauna ignoranţi, necunoscători ai universului şi ai lumii, ştiind că cunoaşterea lumii, a oamenilor şi a propriilor lor posibilităţi de exprimare îi va face, când le vor deţine, şi mai fericiţi decât erau acum.
În plus el ştia că această cunoaştere îi va ajuta cu timpul să devină din sclavi ai exteriorului, ai circumstanţelor şi ai propriilor lor porniri lăuntrice neexplorate, şi deci nestăpânite, stăpâni ai exteriorului şi interiorului.
Se hotărî deci să facă tot ce-i stătea în putinţă să-şi determine copiii să coboare din acel vârf de munte în lume. Nu putea să-i alunge pur şi simplu direct, aşa că încercă să o facă mai pe ocolite.
Aşa că într-o bună zi, punând pe masă o carte groasă numită Cartea cunoştinţei binelui şi răului le spuse:
- Puteţi citi din toate celelalte cărţi pe care le am, dar din cartea aceasta să nu citiţi, căci în clipa în care veţi citi, vă voi alunga de aici în lume, pentru că nu m-aţi ascultat – el ştiind că, datorită curiozităţii şi inconştienţei lor, copiilor le va fi aproape imposibil să se abţină să nu citească din aceea carte…
Aici ţăranul se oprise, pentru că copilul cel mare adormise şi el.

Eu l-am privit în tăcere, l-am aprobat cu o privire şi m-am dus şi eu la culcare.
- Cam brusc sfârşit are povestea a doua, zise Gheorghe. Nu ai reuşit să afli continuarea de la ţăran?
- Continuarea e viaţa însăşi!, răspunse enigmatic Călugărul.
Alexandru ascultase cu atenţie povestirea Călugărului şi se părea că acesta nu răspunse direct problemei Începutului care a fost pusă în discuţie iniţial…
- Ştiu la ce vă gândiţi, zise brusc Călugărul, dar eu nu vă voi da mură în gură. Va trebui să meditaţi la ce v-am spus în legătură cu Începutul, pentru că mai multe nu e nevoie să vă spun! Cine are minte să înţeleagă!
- Bine, bine, cum vrei tu părinte, zise Gheorghe puţin precipitat, fie cum zici tu – se gândea că acesta a introdus o problemă greu de pătruns şi la care trebuie să mai mediteze – dar vorbeşte-ne despre sfârşit, parcă aşa îţi era vorba.
- Nu aţi înţeles începutul şi vreţi să vă vorbesc despre sfârşit? Dar nu vedeţi că nu este sfârşit fără început? Aceasta e învăţătura mea despre sfârşit!
- Ba vedem, răspunse cineva din grup, dar cum începutul celor care sunt a fost, vrem să ne vorbeşti despre ce se va întâmpla la sfârşit cu ele.
- Cele ce au fost, sunt şi vor fi !, răspunse tunător Călugărul. Unde încape începutul şi sfârşitul aici?

Se lăsă tăcerea. Oamenii nu înţelegeau spusele Călugărului, dar le respectau.
Călugărul ştia că nu astfel de răspunsuri se aşteptau de la el, dar mai ştia că cineva trebuia să-i şocheze din când în când cu răspunsuri neprevăzute şi ieşite din canoanele obişnuite pentru a-i trezi puţin, chiar şi vremelnic, pe aceşti oameni din somnul ignoranţei lor copiate automat după gândirea „turmei” în care crescuseră.”

- Extras din cartea “Călătorie prin Conştiinţă”

Tăcerea Creatorului

“…Aşadar fraţi ai mei, lumea se manifestă pentru noi prin forma perechilor de contrarii; astfel, dacă opus acţiunii este repaosul şi opusă implicării este detaşarea, opusă creaţiei este odihna şi opusă vorbirii este, bineînţeles, tăcerea.
Cum Creatorul se manifestă plenar ca un Întreg ce este, el cunoaşte bineînţeles atât creaţia, cât şi odihna, atât vorbirea, cât şi tăcerea.
Căci şi Creatorul tace din când în când, căci şi el se odihneşte după creaţiile sale; iar tăcerea sa, atunci când se manifestă, vibrează fiinţial, recunoscând ca feţe ale sale repaosul, detaşarea, odihna.
Fratele Creator este prin natura sa un om care construieşte, care acţionează, care se implică, care creează. Ce construieşte el? Încotro îşi îndreaptă paşii?
Bineînţeles că înspre idealuri: Iubire, Cunoaştere, Forţă; Bine, Adevăr, Frumos; Libertate, Dreptate, Unitate.
Dar el nu uită nici Absolutul. Cum fratele creator îi consideră pe toţi ceilalţi oameni fraţi ai săi, el resimte ca un puternic imperativ al sufletului său impulsul irezistibil de a-şi ajuta semenii în cea mai mare măsură care îi este cu putinţă şi pe potriva darurilor cu care este înzestrat de Întreg.
Dar în el mai este ceva: mai există conştiinţa de sine şi conştiinţa alterităţii (a lumii) şi odată cu acestea Dorul de Adevăr.
Aşa că el munceşte neobosit pentru binele umanităţii şi al tuturor fiinţelor, dar în clipele sale de repaus caută să înţeleagă repaosul total (originea); în clipele sale de odihnă caută să înţeleagă detaşarea completă; în clipele sale de tăcere relativă, gândul i se avântă îndrăzneţ spre a înţelege Tăcerea Absolută.
El e ca un slujbaş conştiincios al Vieţii, dar setea lui de adevăr îl poate îndemna ca la un moment dat să o întrebe prieteneşte pe aceasta: „Cine eşti tu, Viaţă?”
Atunci, privind prelung, meditativ în jurul său, vede fiinţe, lucruri, stări – toate sunt viaţă, el o contemplă – dar se poate întreba din nou: Ce este viaţa?
Iată o întrebare la care merită să se dea răspuns.
Sau poate că ochii săi, cercetând miraţi infinitele forme de manifestare din jur, s-ar putea întreba: Ce este Percepţia?
Iată o altă întrebare căreia un răspuns i-ar putea părea necesar.
Iar dacă ar privi în sinea lui cu atenţie, s-ar putea întreba, văzându-şi neostenitele gânduri ce îl asaltează: Ce este un gând? Negreşit şi aceasta este o Întrebare.
Poate că sufletul său nu vibrează la aceste întrebări şi nici setea lui de Adevăr Absolut nu se regăseşte în ele.
Dar o întrebare a lui o are fiecare: există ceva ce îl frământă mai mult pe fiecare om la un moment dat – şi din fiecare frământare sinceră se poate naşte o întrebare sinceră: Ce este durerea? Ce este plăcerea? Ce este spaţiul? Ce este timpul? Ce simt? Cine sunt eu? Ce este vederea? etc.
Tot ceea ce există este o Întrebare care aşteaptă un Răspuns. Dar un răspuns sincer, nu o numire superficială, nu o înşiruire artificială de cuvinte fără consistenţă, fără viaţă.
Când regăsim în noi această Întrebare şi simţim că nu mai putem să respirăm fără Răspuns, de abia atunci dacă îl vom putea obţine.
Nu trebuie să ne punem o mie de întrebări şi să obţinem o mie de răspunsuri toate superficiale (toate simple înşiruiri de nume, având însă pretenţia absurdă că ar fi mult mai mult decât atât).
E suficient dacă ne punem o singură întrebare şi căutăm un singur răspuns.
E suficient să încercăm să înţelegem realitatea ultimă a unui singur aspect al realităţii, căci atunci le vom înţelege pe toate.
Aici e vorba de calitatea răspunsului, nu de cantitatea lui.
Ce poţi face cu o mie de vorbe când doar conştientizarea abisală a infinitului, eternităţii şi misterului e singura în măsură să-ţi aducă liniştea Răspunsului Adevărat?
Dar acest Răspuns nu poate să vină când mintea e împrăştiată în o mie de direcţii, nu poate să vină atâta timp cât ea e încătuşată în capcana numelor, a cuvintelor. Prin acestea pot veni doar răspunsurile superficiale, aparente, goale de conţinut şi de esenţă (cu scop pur utilitar – de orientare în lumea formelor şi nu de înţelegere, de simţire a Întregului).
Dar mintea se poate aduna spontan în jurul unei întrebări: a întrebării noastre, a fiecăruia din noi.
Cu fiecare repetare a acesteia, însoţită de neacceptarea nici unui răspuns conceptual, ea se afundă în sine, ea se depărtează de nume şi forme şi se apropie de esenţă.
Astfel că poate la a mia repetare a întrebării sau doar la a 10.000-a repetare a ei apare spontan răspunsul adevărat, de esenţă. El poate să apară numai după ce 999 (sau 9.999) de răspunsuri artificiale, superficiale sunt refuzate.
Dragii mei, aceasta este tehnica de meditaţie pe care v-o propun pentru conştientizarea profundă a Realităţii. O veţi regăsi în toate tradiţiile spirituale ale lumii.
Ea constă în a vă concentra în mod continuu şi neîntrerupt o anumită perioadă de timp (atât cât e necesar pentru atingerea rezultatului: ore, zile, săptămâni) asupra unu singur aspect al realităţii şi asupra a nimic altceva.
În această concentrare repetarea unui cuvânt sau a unei întrebări este esenţială. Doar aşa vă puteţi menţine această concentrare continuă şi neîntreruptă asupra acelui aspect al realităţii pe care căutaţi a-l înţelege în profunzime, în esenţa lui – altfel vă veţi pierde concentrarea prin identificare cu infinitatea de gânduri ce vă asaltează necontenit conştiinţa.
De altfel toate meditaţiile care le-am făcut până acum s-au bazat pe această concentrare, doar că au fost limitate în timp.
De data aceasta aceia dintre voi care vă simţiţi pregătiţi, atunci când vă veţi simţi pregătiţi, vă recomand să faceţi această concentrare cât mai mult timp cu putinţă, pentru a putea atinge astfel Viziunea Ultimă.
Iată dar că a trecut un an şi ceva de la primele noastre meditaţii şi sunt convins că de atunci aţi făcut mari progrese în ceea ce priveşte puterea voastră de concentrare. De aceea acelora dintre voi care vă simţiţi capabili, vă recomand să faceţi această practică pe care v-am descris-o. Dar atenţie: faceţi-o doar dacă vă simţiţi pregătiţi; şi nu forţaţi nimic – concentrarea trebuie să vină de la sine, dacă voi veţi găsi Întrebarea Voastră.
Poate această concentrare vă va părea grea: fiecare oră, fiecare minut, fiecare secundă, fiecare clipă din momentul în care începeţi concentrarea trebuie să readucă din nou şi din nou în faţa conştiinţei voastre acelaşi aspect al realităţii; reamintit din nou şi din nou de aceeaşi întrebare, de acelaşi cuvânt. Aşa şi este: această concentrare o pot face doar cei care îşi descoperă ignoranţa în legătură cu un aspect sau altul al existenţei şi refuză să o accepte, refuză să accepte tot felul de răspunsuri superficiale, refuză să meargă mai departe şi să mai facă orice altceva până când nu obţin Răspunsul de Esenţă la întrebarea lor: privirea necuprinsă de teorii, idei şi concepte a Realităţii, a Existenţei, a Vieţii.
Această concentrare o pot face doar fiinţele care simt cu putere că nu mai pot să trăiască în continuare fără Răspuns, fără Adevăr, doar fiinţele a căror sete de Adevăr este la fel de intensă ca şi nevoia de a respira – cu fiecare suflare aceasta se manifestă iarăşi şi iarăşi.
Pentru aceste fiinţe a renunţa la Întrebare, a renunţa la Căutare ar fi ca şi cum ar renunţa să mai respire, pur şi simplu ele nu se mai pot opri, simt că nu mai vor să o facă…
Aceste fiinţe se trezesc cu Întrebarea în gând şi adorm cu ea în gând, merg cu ea în gând, vorbesc cu ea prezentă, mănâncă cu ea de faţă, respiră însoţite de ea.
Pentru ele fiecare respiraţie este o nouă întrebare, de fapt aceeaşi, este o nouă energie, de fapt aceeaşi, manifestată însă din nou şi din nou sub o altă formă. Aceeaşi Întrebare, acelaşi Cuvânt şi totuşi o infinitate imens nemărginită de forme şi esenţe în spatele ei.
Aceste fiinţe îşi pun iarăşi şi iarăşi aceeaşi întrebare (pe toată durata concentrării), refuzând însă orice răspuns mental la ea, orice raţionament care le apare în faţă – ele ştiu (simt) că adevăratul răspuns este o Trăire – una Intensă, Unică şi Irepetabilă, dar suficientă pentru a dobândi toate răspunsurile şi pentru a răpune toate Întrebările.
Deşi misiunea unui Frate Creator este Acţiunea şi Vorbirea, în aceste momente de concentrare continuă şi neîntreruptă el caută doar Repaosul şi Tăcerea. Caută Adevărul Ultim.
Astfel că deşi efortul de concentrare este mare, fratele se regăseşte la un moment dat că practică de câteva zile această concentrare – şi ştie că a putut să facă acest lucru doar deoarece în el s-a înfiripat fără putinţă de regres Dorul de Tăcere, Dorul de Mântuire, Dorul de Iluminare – nu din orgoliu, ci din nevoie, nu din dorinţă, ci din Conştiinţă.
El e cel care „s-a trezit” şi privind în jur şi-a pus o întrebare firească, simplă, banală (ce este spaţiul?, ce este viaţa?, cine sunt eu? etc.)
Dacă „ar fi adormit” la loc, i-ar fi găsit imediat un răspuns – dar el a continuat să rămână treaz până când i-a devenit cu neputinţă să mai adoarmă.
Şi efortul acesta nu este niciodată lipsit de recompensă: după câteva zile de concentrare intensă, vine negreşit şi Răspunsul: unul cu neputinţă de confundat, unul care îi schimbă viaţa iremediabil.
Atunci ajunge şi el să cunoască direct Iluminarea, Tăcerea Creatorului.
Aflat faţă în faţă cu Viaţa, cu Infinitul, cu Eternitatea, cu Existenţa toate teoriile, conceptele, ideile pe care şi le-a făcut despre acestea cad rănite de moarte în faţa conştiinţei sale şi nu mai rămâne din sine decât Tăcerea Creatorului.
Ce va face el după ce va experimenta această stare extra-ordinară care î-i va reda libertatea de conştiinţă?
Ceea ce a făcut şi înainte: va crea, va construi, va apăra Binele, Adevărul şi Frumosul, dar de această dată înarmat cu Detaşarea, Pacea, Liniştea şi Seninătatea, pe care doar unul care vede dincolo de forme, care aude dincolo de vorbe, care simte dincolo de cuvinte le poate deţine.”

- Extras din cartea “Călătorie prin Conştiinţă”

Totul este Totul

“- Fraţilor, mintea, prin procesele de conceptualizare, de ideatizare, de teoretizare, de disecare superficială a realităţii nu ne duce decât la ignoranţă.
Limbajul, cuvântul este o sursă a ignoranţei în ceea ce priveşte cunoaşterea esenţială, fiinţială, a lumii. Astfel, privim în jur şi vedem ceva: din momentul în care zicem „Acesta este X” sau „Acesta se defineşte prin Y” cădem în ignoranţă, deoarece din acel moment separăm Întregul – credem că găsim în el ceea ce de fapt nu există: părţi componente independente unele de altele.
De aceea, în ceea ce priveşte Cunoaşterea de Esenţă, Cuvintele, Ideile, Conceptele, Definiţiile şi Teoriile sunt cele care ne conduc paşii în ignoranţă.
Din acest motiv, a renunţa la cuvinte, a renunţa la definiţii, la concepte, teorii şi idei înseamnă de fapt a renunţa la irealitate, la iluzie – înseamnă a intui şi a simţi Întregul aşa cum este el: Întreg!
Înseamnă a deveni una cu El, înseamnă a deveni una cu suflul Lui, înseamnă a ne regăsi în El.
Cuvântul, vedeţi voi, este o capcană. Vedem ceva şi dacă îi dăm un nume, credem că ştim ce este numai pentru simplul fapt că l-am numit (că l-am asociat perceptiv cu un anumit sunet mental) – aceasta este „prima ignoranţă”.
Apoi dacă la altceva îi dăm alt nume, credem că doar din acest simplu joc al nostru de cuvinte acest „ceva” şi acest „altceva” sunt în esenţa lor două lucruri distincte şi independente una de alta – aceasta este „a doua ignoranţă”.
Dar fraţilor, ascultaţi-mi vorba: din ceea ce noi putem percepe, nimic nu există prin sine însuşi.
A vedea aceasta e a renunţa la Nume, Definiţii şi Concepte, înseamnă a ne apropia de Adevăr, înseamnă a renunţa la nişte prejudecăţi (nume, definiţii, concepte, teorii, idei) care ne împiedică să receptăm Realitatea aşa cum este ea: un Întreg unitar şi indivizibil.
Eu sunt un Întreg, Totul este un Întreg, Întregul este Întreg.
Tehnicile de meditaţie pe care vi le voi dezvălui nu vor face deci decât să vă ajute să realizaţi acest lucru: să renunţaţi la nume, la cuvinte, la idei, la concepte, la teorii pentru un anumit timp. Atunci veţi putea privi realitatea în esenţa ei, veţi putea-o privi Aşa cum Este. Doar Atât!
Odată atinsă această Revelaţie, veţi simţi şi voi cu putere în sinele vostru că în esenţă nu există trecut şi viitor, nu există început şi sfârşit – că de fapt nu există „timp”.

Nu există decât acest infinit şi etern Prezent care „vine” din infinit şi eternitate şi „merge” în infinit şi eternitate.
Atunci veţi simţi că nu mai este nici o grabă, că în Esenţă nu mai este nimic de realizat sau de înfăptuit.
Că nu mai este nimic, decât ceea ce a fost, este şi va fi: eternul prezent, eterna mărturie a infinitului în timp şi spaţiu, eternul mister şi acea nelipsită beatitudine interioară (uneori conştientizată, alteori nu) prezentă în noi ca o supremă mulţumire, împăcare şi admiraţie pătrunsă de fior pe care o resimţim de-a pururi în faţa a Ceea Ce Este, A Fost şi Va Fi.
Acum, revenind la procesul de conştientizare a Realităţii în puritatea ei, poate vă veţi întreba de ce acesta nu poate fi unul intelectual, bazat pe teorii, idei şi concepte.
E foarte simplu dragii mei: la fel cum o maşină nu poate să zboare prin aer (pentru că nu e construită cu acest scop), la fel intelectul nu are acces la cunoaşterea de esenţă, deoarece nu e făcut pentru acest scop.
Când zic „intelect” mă refer la procesele de gândire, de raţio-nare, de conceptualizare, de teoretizare (de asociere contextuală a unor sunete cu diferite fenomene) prin procese ca: diferenţiere, comparare, analogie, analiză, sinteză etc.
Acest intelect e făcut doar pentru realizarea unei cunoaşteri de aparenţă (specifică stărilor obişnuite de veghe, respectiv vis obişnuit sau conştient).
Dar există în noi şi o putere de realizare a cunoaşterii de esenţă, care apare însă numai în momentul încetării pentru câteva clipe a funcţionării intelectului, a acestei mari cohorte neîncetate de gânduri, teorii şi idei care ne asaltează şi astfel ne distrag atenţia de la ceea ce este cu adevărat în faţa noastră – sub ochii noştri, sub umbra palmelor noastre.
Ceea ce se experimentează în acele clipe nu poate fi exprimat aproape de loc prin intelect, prin cuvinte.
E ca şi cum un om care a zburat ar încerca să-i descrie senzaţia avută unuia care toată viaţa a stat pe pământ şi care în plus e foarte circumspect la ideea că se poate zbura, că există posibilitatea ca intelectul să poată fi oprit din funcţionarea lui câteva clipe (de fapt nu e vorba de o oprire din funcţionare, cât de o conştientizare profundă a spaţiului dintre două gânduri, dintre două cuvinte, dintre două raţionamente).
Cel care nu a zburat nu poate înţelege (nu poate conştientiza îndeajuns de profund ca cel care a făcut-o) că în aer nu există drumuri, nu există intersecţii, că acolo poate merge oricând în orice direcţie vrea (sus – jos, stânga – dreapta), că acel spaţiu pare nelimitat şi imposibil de cuprins dintr-o privire, când pe pământ spaţiul apare mult mai limitat şi mai restrâns, nu se poate merge decât pe şosele, care au nevoie de intersecţii, nu se poate merge decât foarte puţin în sus sau în jos şi, cel mai important poate e faptul că ai tot timpul pământul sub picioare şi că aproape niciodată nu simţi pe pământ fiind senzaţia de vid, de gol, care te cuprinde uneori din toate direcţiile când cazi (mergi) prin aer.
Diferenţa aceasta dintre mersul cu maşina pe pământ şi zburatul prin aer e similară cu diferenţa dintre folosirea intelectului cu regulile lui logice stricte pentru a dobândi cunoaşterea de aparenţă şi simţirea acelei realităţi, dobândirea acelei cunoştinţe care ne dă cunoaşterea de esenţă.
Cel care vorbeşte despre Realitate, odată ce a experimentat-o, pare a fi aproape de neînţeles (din punct de vedere conceptual şi logic) de cel care nu a experimentat-o pe aceasta, la fel cum deplasarea prin aer, lipsită de rigorile şi limitele deplasării pe pământ poate părea aproape de neînţeles de cineva care nu a experimentat zborul.
De aceea discursul cel mai potrivit pentru exprimarea Realităţii, a Cunoaşterii de Esenţă nu este discursul logic, riguros, conceptual, ci acela poetic, metaforic, analogic. Bineînţeles că cele două tipuri de discursuri nu se exclud reciproc, la fel cum nu se exclud reciproc nici cunoaşterea de esenţă şi cea fenomenală, de aparenţă – ele se completează deoarece, cum am mai spus, sunt manifestări ale uneia şi aceeaşi Realităţi Unitare şi Indivizibile.
Revenind la analogie, după această scurtă legitimare a ei, pot să vă spun din proprie experienţă că, de exemplu, cuiva care a sărit cu paraşuta îi vine foarte greu să-i explice unuia care nu a făcut-o că în momentele de dinaintea deschiderii acesteia câteva secunde (mai ales la primele salturi) nu mai ştii pe ce lume te afli, nu mai ai nici un reper, totul în jur îţi apare egal şi la fel de depărtat, pentru că atunci cazi haotic în gol, în vid, şi în aceste condiţii pentru câteva clipe dispare şi ideea de sine, rămânând doar conştiinţa unui întreg imens, confuz şi neprecizat.
Apoi când paraşuta se deschide, după câteva secunde de cădere liberă, totul revine la normal: reapar punctele de reper şi reapare ordinea unei desfăşurări logice a evenimentelor.
La fel se întâmplă şi cu cei care, în urma meditaţiei, experimentează Realitatea: pentru câteva clipe cad în Vid şi Mister absolut şi această conştientizare a acestora e aşa de şocantă şi proeminentă că nu o vor mai putea uita niciodată.”

- Extras din cartea “Călătorie prin Conştiinţă” – autor Radu Lucian Alexandru

"Dedublarea astrală"

“….Intim legat de Trezirea în Vis este ceea ce se numeşte în ezoterism „dedublare astrală” – adică acea stare în care ai senzaţia că ieşi din corp, că laşi corpul de-o parte şi că te plimbi cu „sufletul”.
De fapt în esenţă şi această „dedublare astrală” e tot o formă de manifestare a stării de vis conştient, cu o singură deosebire: în timp ce în cazul Trezirii în Vis trebuie să fi în vis şi să visezi iniţial în mod obişnuit (pentru ca doar apoi să realizezi că de fapt tu eşti în vis), în cazul „dedublării astrale” eşti conştient de vis încă din momentul în care acesta începe.
Pentru aceasta trebuie să fiţi atenţi şi suficient de relaxaţi pentru a surprinde momentul chiar de dinainte de a adormi, de a intra în starea de vis – e momentul când apar primele imagini ale visului.
Cum veţi putea să surprindeţi aceste imagini în mod conştient? Foarte simplu, înainte să adormiţi vă concentraţi exclusiv, de exemplu, pe sunetul Anahat sau pe o frază sau un cuvânt pe care le repetaţi în mod continuu.
E ca şi în cazul celorlalte meditaţii de concentrare pe care le-am făcut, cu deosebirea că de data aceasta veţi medita întinşi pe spate în pat, cu mâinile pe lângă voi, chiar înainte de a adormi (când vă puneţi la culcare).
După ce faceţi această concentrare cam 15 – 30 de minute sau chiar mai mult, uneori puteţi să simţiţi o vibraţie sau un ţiuit mai puternic, sau pur şi simplu să simţiţi că puteţi să vă desprindeţi de trup. Atunci, pur şi simplu, faceţi-o, ridicaţi-vă cu intenţia de a vă scula din pat.

Dacă veţi simţi cum ieşiţi din trup, „dedublarea” a reuşit. În continuare veţi experimenta cea ce experimentaţi de obicei în timpul cât sunteţi treziţi în vis (o realitate proprie în care dorinţele declarate sau ascunse vi se împlinesc spontan).
Dar cel mai mult vă recomand să experimentaţi această „dedublare” pentru a simţi acea senzaţie extraordinară a ieşirii din trupul „fizic”, cu senzaţia adiacentă pe care o veţi resimţi în acel moment, aceea că voi nu sunteţi trupul „fizic” şi că acesta e ca un fel de carcasă. Veţi avea după aceea la ce să meditaţi.
Oricum, nu uitaţi: Visul, Astralul este înşelător (aşa cum spunea şi Străinul la conferinţa lui în urmă cu câteva luni), aşa că nu luaţi de bun tot ce vedeţi, auziţi şi simţiţi în aceste experienţe.
Un minim spirit de discernământ e absolut necesar. Visul e încă o lume puţin explorată.
Cu toţii au fost entuziasmaţi de noile chei de a călători în noi stări de conştiinţă. Alexandru începu să le pună în practică încă din ziua următoare.
 
După câteva încercări ratate de „dedublare” reuşi totuşi cam după o practică de două săptămâni a amintirii de sine, combinată cu punerea întrebării: „Acum sunt în vis sau în starea de veghe?” să experimenteze şi el prima lui trezire în vis.
Era undeva într-o sală de clasă şi dădea o lucrare. Nu prea ştia ce să scrie şi se gândea că va primi o notă mică, când se trase automat de deget: degetul se alungi foarte mult. Realiză spontan că visează. Aşa că se ridică voios din bancă şi merse la geam: îl deschise şi zbură pe el afară.
Era conştient că se află în vis şi privea atent în jur: totul era aşa real şi totuşi el era în vis. Se bucură de reuşită şi mai zbură puţin prin oraş, după care visul se termină.
Din acel moment începu să se trezească în vis destul de des – ajunse la perioade în care în fiecare noapte avea cel puţin un vis conştient.
După ce se termina visul nu se mişca imediat: şi-l rememora în gând şi apoi şi-l nota în jurnalul de vise, pe care Waox le recomandase să-l ţină zilnic pentru a-şi întări capacitatea de amintire a viselor.
Alexandru se regăsi astfel conştient într-o nouă stare de conştiinţă.
Şi se folosi de aceasta pentru a o explora.
Această stare de conştiinţă specifică visului avea secretele ei: lucrurile în ea erau la fel de reale şi de palpabile ca şi în starea de veghe, ba aveau şi gust şi miros (într-un vis treaz se gândi să apară o prăjitură doar pentru a o gusta – avea acelaşi gust ca în starea de veghe), dar îşi pierdeau imediat din consistenţă, dacă el considera ca atare.
De exemplu era trezit într-un vis şi puse mâna pe un perete: îl simţi – era tare, era solid. Apoi se gândi: sunt în vis şi în vis pot face orice, deci pot trece şi prin zid, aşa că împinse cu putere mâna în zid; imediat simţi cum intră prin zid şi trece dincolo.
Îi plăcea în general să experimenteze „puterile paranormale”, cum sunt numite în starea de veghe: levitaţia, zborul, trecutul prin ziduri, telechinezia, mersul pe ape etc.
Astfel într-un alt vis era trezit şi era lângă un râu, cineva înota în el. Se gândi „sunt în vis, deci pot merge şi pe apă” şi păşi cu încredere: picioarele îi intrară cam un centimetru în apă, dar păşea acum pe apă, se apropie de persoana care înota (era fată) şi o invită şi pe ea să păşească alături de el – o prinse de mână şi o ridică deasupra apei, apoi amândoi păşiră până la mal.
După aceste experienţe de Trezire în Vis problemele care ţi le pui în legătură cu consistenţa realităţii, cu consistenţa unei stări de conştiinţă sau a alteia, în legătură cu ce e real şi ce nu este, sunt cu totul de altă natură şi au cu totul altă intensitate decât dacă nu trăieşti aceste experienţe.
După vreo lună de când primise cheile intrării conştiente în starea de vis, experimentă şi prima „dedublare”. Era dimineaţă, imediat după ce se trezise, şi se hotărî să se concentreze asupra sunetului anahat, pentru a încerca să se dedubleze. Îl percepu imediat şi îşi menţinu concentrarea pe el cam vreo zece minute, când simţii ca şi cum o mână l-ar fi tras afară din corp: era o senzaţie extraordinară, simţi cum se desprinde efectiv de trup: prima dată de cap, apoi de trup şi în cele din urmă de picioare. Era tot în casă, dar aceasta era puţin schimbată. Era foarte bucuros şi ieşi afară prin zidul casei, apoi zbură prin aer şi îşi dori să vadă un templu. Imediat în faţa lui spaţiul se făcu ca nişte mici cuburi care se întorc şi în secunda următoare avea în faţă un templu măreţ cu coloane.
Intră în el tot prin zid (îi făcea o plăcere deosebită să treacă prin ziduri) şi ajunse într-o cameră în faţa unei oglinzi. În oglindă se văzu pe sine şi constată că este dezbrăcat. Îşi dori să apară haine pe el şi imediat apărură nişte blugi şi o cămaşă în carouri, a cărei culoare însă nu-i plăcu, aşa că o schimbă… apoi visul se întrerupse şi se trezi din nou în pat, bucuros de experienţă.
În lunile următoare mai reuşi câteva „dedublări”. Era acum un cercetător serios al stării de conştiinţă numită „vis”, înarmat şi cu nişte mijloace de cercetare serioase: cheile care-i permiteau să conştientizeze cu o conştiinţă aproape identică celei din starea de veghe aceste realităţi pe care înainte le experimentase doar „adormit” (fără să fie conştient de acest fapt).
 
A experimentat în acest timp şi ceea ce se numeşte „vis în vis”. Odată ascultase o muzică de relaxare cam vreo jumătate de ceas, în timp ce se concentra doar asupra ei. Apoi se întinse în pat şi se concentră asupra lui Anahat; imediat simţi o vibraţie puternică în tot corpul şi ştia că poate să se „dedubleze”. Se ridică şi simţi din nou acea desprindere senzaţională de trup.
Apoi ieşi din casă şi zbură peste oraş şi apoi pe deasupra unei păduri.
Apoi simţi ca şi cum visul se termină. Şi se trezi în pat. Deschise ochii: se pare că soţia lui se trezise şi trebăluia prin casă.
Îi reproşă că îi scurtase un vis treaz şi se ridică să meargă la baie. Intră pe uşa de la baie, când simţi din nou acea senzaţie specifică când se termină visul şi se trezi din nou în pat, dar de data aceasta de adevărat. Realiză că înainte fusese păcălit şi se gândi cât de reală este acea percepţie din starea specifică visului, încât cu greu te prinzi că eşti în ea.
 
Experimentase apoi şi cea ce el a numit „dedublare în vis”. La un moment dat visă că este acasă şi că se pregăteşte să facă o practică de dedublare: întins în pat auzi sunetul Anahat mult mai puternic ca de obicei şi atunci se ridică; simţi din nou acea senzaţie de desprindere de „trup” şi apoi se plimbă prin cameră, dar nu prea mult, căci visul se terminase.
Când se trezi, realiză că de fapt acea senzaţie de desprindere de trup e una creată în starea de vis din dorinţa de o resimţi (la fel cum îţi doreşti să zbori şi zbori – la fel dacă îţi doreşti să simţi că te desprinzi de trup şi că eşti diferit de el, se rezolvă: în primele momente ale visului conştient ţi se împlineşte exact această dorinţă intensă).
 Din acel moment, chiar dacă uneori intra direct din starea de veghe în starea de vis conştient (prin intermediul unei perioade de relaxare, în care era atent să surprindă primele imagini ale visului, iar odată apărute, le dezvolta după dorinţă), nu mai simţea nevoia să simtă „desprindea de trup”, ci pur şi simplu intra conştient din starea de veghe în starea de vis, precum intri dintr-o cameră în alta).
Odată cu experimentarea acestei noi stări de conştiinţă, Alexandru era din ce în ce mai convins de unitatea indivizibilă a Întregului: ajunse la concluzia că totul nu este de fapt decât o serie infinită de stări de conştiinţă în care nici una nu este în esenţă superioară alteia, ci toate fac parte din jocul neobosit al unei realităţi unitare şi misterioase.
Era vremea pentru el să conştientizeze VIDUL, Misterul Absolut.
Waox îi anunţase că trec la un nou nivel de perfecţionare.”

- Extras din cartea “Călătorie prin Conştiinţă” – autor Radu Lucian Alexandru