Archive for the ‘fericire’ Category

Coperta I Fericirea suferinta placerea si indiferenta - Radu Lucian Alexandru

În această lucrare sunt prezentate şi analizate critic diferite aspecte importante ale unor concepţii etice antice, anume cele specifice lui Aristotel, buddhismului, lui Epicur şi stoicismului. Aceste concepţii sunt abordate din perspectiva a patru repere majore ale moralei (antice): fericirea, suferinţa, plăcerea şi „indiferenţa” – fiecare dintre ele având o importanţă mai mare sau mai mică în cadrul celor patru viziuni etice, alături de alte aspecte ale moralei cum sunt cele de „bine” şi „rău”, „virtute” şi „viciu”, „folos” şi „armonie” etc.” …

Fericirea, suferinţa, plăcerea şi „indiferenţa” – Radu Lucian Alexandru – carte pdf:

https://calatorieprinconstiinta.files.wordpress.com/2014/04/fericirea-suferinta-placerea-si-indiferenta-radu-lucian-alexandru.pdf

Anunțuri

Read Full Post »

„Era odată (în vremi îndepărtate şi veşnic actuale) un om numit Bodhi. Şi el era foarte deprimat şi din cale afară de revoltat împotriva lumii, deoarece într-o clipă de atenţie unilaterală constatase nici mai mult nici mai puţin decât că totul este suferinţă: că naşterea este suferinţă, că viaţa este suferinţă, că boala este suferinţă, că bătrâneţea este suferinţă etc.
Aşa că de la acea clipă de iluminare unilaterală i se puse lui pata că el vrea să scape de suferinţă (de orice suferinţă) şi astfel tot gândea şi cugeta spre a afla o cale prin care ar putea să existe, să vieţuiască, să trăiască fără a mai simţi suferinţa.
Astfel într-o zi se regăsi lângă o mănăstire la umbra unui arbore semeţ, cufundat într-o meditaţie profundă, prin care încerca să-şi stingă dorul de a găsi soluţia pentru a putea trăi o viaţă fără suferinţă.

Şi cum era el aşa cufundat în sine, numai ce se pomeni că află în faţa lui, strălucind de lumină pe atotputernicul zeu al Morţii şi Distrugerii, pe zeul Mara.
Glasul lui tună în sinea lui:
– Am înţeles că vrei să scapi de suferinţă, o, tu, biată fiinţă prinsă în capcanele minţii.
– Da mărite zeu, am constatat că suferinţa este peste tot, iar eu nu mai vreau să trăiesc o viaţă în care e prezentă suferinţa!
– Mă mir, de ce nu au constatat în acelaşi timp şi realitatea complementară, anume că viaţa este şi plăcere şi fericire, că viaţa nu este doar urât, ci este şi frumos, că viaţa este şi bine şi nu doar rău, că astfel privită în întregime viaţa este un joc perpetuu beatific al contrariilor unite în esenţa lor în una şi aceeaşi realitate indivizibilă.
Dar, mă rog, important este că încă nu ai realizat adevărul în întregime şi de aceea sunt aici: uite, pentru că astăzi e ziua ta de graţie, am venit să-ţi fac cadoul mult dorit.
Fostul tău maestru era un om cum rar se poate întâlni pe pământ: un mare cunoscător al sufletului meu şi un mare cercetător sincer al existenţei – de multe ori am petrecut noi ore în şir în discuţii despre realităţile evidente şi despre cele misterioase ale Spaţiului şi Timpului.
Oricum, înainte de a se îmbrăţişa cu Existenţa, pentru a se lăsa purtat de Sărutul Schimbării spre o nouă formă de manifestare, ştiindu-te puţin mai repezit în a trage concluzii pripite despre realitate, m-a rugat să te ajut şi pe tine la momentul potrivit ca să înţelegi lucrurile evidente (ştiind că, nu se ştie din ce motiv, pentru oameni în general aceste lucruri evidente sunt cel mai greu de priceput).
 
Aşa că iată-mă, cred, la momentul potrivit!
Se spune pe bună dreptate că un om nu apreciază ceea ce are decât după ce pierde ceea ce are.
Te voi ajuta deci să conştientizezi şi tu cât de importantă este suferinţa pentru existenţă, viaţă, creaţie prin aceea că voi face în aşa fel încât, pentru o perioadă, tu să nu mai simţi suferinţă (agitaţie, nelinişte, durere) sub nici o formă a ei, fizică sau psihică, ba mai mult să nu mai ai nici măcar amintirea suferinţei, care e tot o suferinţă.
– O, zeule, se bucură Bodhi, tu îmi faci un dar aşa minunat; de foarte mult timp îmi doresc ca să scap de suferinţă…
– Crezi tu că e minunat! Dar eu îţi spun dinainte: nu-ţi dăruiesc altceva decât moartea, chiar dacă tu nu realizezi acum acest lucru.
Durerea şi plăcerea, suferinţa şi fericirea (sub diferitele lor aspecte de manifestare) sunt paznicii neobosiţi ai vieţii, ai existenţei voastre ca ceea ce sunteţi: un sistem legat de toată infinitatea de alte sisteme ale realităţii. Dacă aceşti paznici nu îşi mai fac datoria de a semnala prompt care gânduri şi acţiuni duc la menţinerea şi care la distrugerea existenţei voastre ca sistem sau dacă voi refuzaţi să luaţi aminte la semnalele lor bine intenţionate, voi nu faceţi altceva decât să cădeţi în braţele mele: ale morţii şi distrugerii.
Vorbele zeului îl tulburară puţin pe Bodhi, dar nu îndeajuns încât să-şi retragă dorinţa.
– Eu vreau totuşi să scap de suferinţă!, insistă cu încăpăţânare.
– Bine: astăzi graţia este cu tine, zise zeul şi printr-un semn făcu astfel ca Bodhi să nu mai simtă durerea şi suferinţa sub nici o formă a lor, apoi dispăru, retrăgându-se pentru un moment în aşteptare.
Bodhi era în urma acestei intervenţii zeieşti destul de mulţumit: el a scăpat de ceea ce vor să scape toţi, el a dobândit ceea ce nimeni nu a dobândit, se gândea el în sinea lui.
Vroia acum doar să fie sigur că a scăpat de durere. Privind în jur, zări un cuţit: puse mâna pe el şi cu oarecare ezitare începu să îl apese în palmă, făcând astfel o rană la început superficială, apoi destul de adâncă. Spre surprinderea lui, chiar dacă vedea sângele şiroind în palma sa, nu simţea nici cea mai mică durere.
Se uita deci uimit cum ţâşneşte sângele cu putere, pulsând în ritmul inimii. În acele momente nu simţea nici măcar nevoia de a-şi lega rana; orice urmă de suferinţă, de agitaţie, de nelinişte în legătură cu orice aspect al existenţei dispăruse din sinea lui.
Se ridică deci şi cu sângele şiroind după el păşi pe culoarele mănăstirii din apropiere.
În acele momente îi trecu prin minte un gând ciudat: sângele curgând păta covoarele din mănăstire şi parcă ceva nu era în regulă cu această acţiune, dar nu ştia exact ce anume.
Nimic nu îl mai neliniştea în acele momente, nici măcar „mustrările de conştiinţă”. În interiorul său nu mai apărea nici o tulburare, deşi simţea oarecum vag, fără însă a fi sigur de aceasta, că parcă în trecut ceea ce făcea el acum (privea cum i se scurge sângele pe covoarele mănăstirii) l-ar fi neliniştit puţin.
Nu mai făcu mulţi paşi că se întâlni cu mai marele acelei mănăstiri, care îi spuse pe un ton răstit şi dispreţuitor să se lege la mână că altfel o să moară când se va scurge de sânge şi în plus murdăreşte şi covoarele mănăstirii.
Dar ce ştia el – acum el era un eliberat în viaţă: scăpase de durere şi suferinţă prin graţie divină, iar stareţul, în loc să bată atât din gură, ar fi trebuit să i se închine imediat.
Aşa că nici nu realiză prea bine când îi dădu un pumn cât putu de tare stareţului, care astfel căzu lat pe spate, fără să mai mişte.
Cu acesta avea el socoteli mai vechi, deoarece îl întrerupea adesea din meditaţiile sale pentru a-l pune să facă diferite munci şi nimicuri obşteşti şi apoi de abia suporta să i se tot închine şi să asculte de un om care nu-i era cu nimic superior, după părerea lui.
Oricum detaliile sunt nesemnificative în acest sens.
Nici în urma ultimei acţiuni nu simţii nici un pic de durere, deşi observă că îşi julise serios pumnul şi începu să-i curgă sânge şi de acolo. De asemenea nu simţii nici o remuşcare, nici o nelinişte, nici o agitaţie pentru ceea ce făcuse, deşi simţea oarecum vag că parcă înainte ar fi simţit ceva.
Era acum nesimţitor – se simţea indiferent la orice şi îi era indiferent dacă face ceva sau altceva.
Pe când cobora treptele ce legau mănăstirea de ceva anexe, din neatenţie se împiedică şi căzu pe scări, rostogolindu-se de câteva ori.
Când se opri din cădere realiză că nu simte nici o durere, deşi observă că piciorul stâng i se rupse din tibie şi un os îi ieşise prin piele. Ce ciudat: avea piciorul rupt, cu fractură exterioară şi deşi vedea cum sângele îi curge şiroaie, el nu simţea nici o durere şi, de asemenea, nu simţea nici o nevoie de a se bandaja, de a lega rana, de a oprii scurgerea sângelui.
Bodhi constată nu doar că nu mai simţea durerea, dar şi că nu mai putea aprecia corect intensitatea senzaţiilor tactile. Toate erau acum la fel.
În cădere a atins o coloană destul de grea, care se afla pe marginea treptelor, care, rostogolindu-se după el, acum îi era căzută peste abdomen.
Observă că nu mai putea să aprecieze greutatea acesteia. Totuşi încercă să o ridice cu mâna la care nu se tăiase; încercând să o împingă văzu că nu mai poate aprecia cât de tare împinge.
Împingea, dar nu-şi dădea seama cât de tare.
Coloana nu se mişca, aşa că împinse odată cât putu de tare: piatra se mişcă, dar observă de asemenea că îi sări mâna din umăr, datorită faptului că a forţat prea tare când a împins. Dar nici de data aceasta nu simţi nici o durere. Se ridică deci şi merse câţiva paşi, chiar dacă avea fractură deschisă la picior. Observă apoi că tăietura în picior se adânceşte şi se opri, gândindu-se că poate ar fi mai bine să nu se mai sprijine pe acel picior. Nu-l durea, dar se gândi că dacă rana se adânceşte şi astfel se scurge de sânge, va muri, cum îi spuse şi stareţul.
Se aşeză din nou şi realiză că atunci când se gândi că poate o să moară datorită rănilor pe care le are, nu simţii absolut nici o tresărire, nici o nelinişte, nici o agitaţie, nici o suferinţă.
Realiză astfel că îi era indiferent dacă trăieşte sau moare.
Suferinţa psihică (agitaţia, neliniştea) ce însoţeşte întotdeauna eventualele gânduri îndreptate spre distrugere el nu o mai simţea. Îi era deci indiferent dacă distruge sau creează.
Se lăsă uşor pe spate şi se trezi că priveşte drept în soare. Văzu o lumină strălucitoare cum nu mai văzuse vreodată şi fu absorbit extatic în imensitatea strălucirii solare pentru un timp.
Apoi observă că această lumină începe să pălească din ce în ce mai mult până fu înlocuită de întuneric.
„Oare ce se întâmplă”, se gândi el, „să fie vreo eclipsă?”. Punându-şi această întrebare îşi luă ochii de la soare şi privind în jos constată că peste tot este noapte.
Deodată realiză de fapt ce se întâmplase: nefiind prezentă durerea specifică care apare atunci când te uiţi direct la soare, el se uită prea mult şi astfel orbise.
Dar lui nu-i păsa, nu-l durea nimic şi nici nu simţea vreun regret, vreo nelinişte interioară, pentru că îşi pierduse vederea.
Era deci liniştit şi în pace, atâta doar că deocamdată nu mai vedea, avea o mână tăiată serios, o alta sărită din umăr, un picior cu fractură deschisă şi îl bătuse pe stareţul mănăstirii, şi toate acestea le făcuse şi le dobândise în ultima jumătate de oră.
Pentru că nu mai simţea suferinţa sub nici o formă a ei, nu simţea nici măcar teama de durere, acţiunile fiindu-i astfel ghidate doar de o raţiune pur circumstanţială.
Lipsind durerea (sub orice formă a ei) din câmpul de cuprindere şi conştientizare al conştiinţei sale, el se gândi că de fapt între moarte şi viaţă nu mai este nici o diferenţă.
Luându-i suferinţa (sub orice formă a ei) din conştiinţa sa, zeul îi luase practic capacitatea de a aprecia intensitatea senzaţiilor (auditive, vizuale, textile…) şi, de asemenea, îi luase capacitatea de a aprecia diferenţa dintre bine şi rău pe baza distincţiei durere – plăcere, respectiv suferinţă – fericire.
 
În lipsa acestui criteriu, existenţa lui îi era pusă în pericol în tot momentul, deoarece el nu mai putea să aprecieze corect care acţiuni îi susţin sistemul fizico – psihic şi care îl distrug.
De asemenea, în lipsa suferinţei îi lipsea şi motivaţia necesară pentru a desfăşura acţiuni îndreptate înspre refacerea propriei armonii, atunci când aceasta era distrusă.
Aşadar iată-l pe ascetul despuiat de zeu de capacitatea de a simţi suferinţa cum privea fascinat şi nepăsător procesul distrugerii existenţei sale.
În decurs de o jumătate de oră de la „marea sa realizare” Bodhi era deci în pragul morţii şi îi era indiferent acest fapt. Durerea, sub diferitele ei forme, nu-l mai îndemna să aleagă viaţa şi iată-l deci căzut acum în braţele distrugerii.
Cu câteva momente înainte să moară zeul îi apăru din nou. Bodhi îşi aminti că acesta îi făcu cadou lipsa suferinţei, dar nu mai ştia acum ce era aceasta. Fiindu-i luată chiar şi amintirea durerii (ca formă a durerii), el nu mai ştia nici măcar ce „câştigase” de fapt prin darul zeului.
Mara îi vorbi:
– Iată deci că darul meu te-a adus foarte repede în pragul morţii, pe care de altfel tu acum nici nu mai doreşti în mod deosebit să o eviţi.
Iată dar că scăparea de durere şi suferinţă e echivalentă de fapt cu distrugerea, cu non – existenţa, cu stingerea existenţei tale de fiinţă sistemică.
Află de la mine, omule, că în existenţă va fi întotdeauna suferinţă, deoarece viaţă fără suferinţă nu poate exista.
De dragul maestrului tău şi în ciuda inconştienţei tale iau înapoi darul făcut şi îţi vindec toate rănile, lăsându-ţi însă amintirea a ceea ce ai trăit în acest timp, pentru a putea analiza ulterior dacă mai doreşti să atingi lipsa de suferinţă pe care ţi-ai dorit-o înainte.
Zicând acestea zeul dispăru, lăsându-l total buimăcit pe ascet.
Acesta realiză subit cât de importantă este prezenţa semnalului suferinţei în menţinerea existenţei diferitelor sisteme (a vieţii) şi se gândi în sinea lui:
– Oare eu chiar vreau să mor? Oare chiar vreau să mă distrug? Oare chiar nu mai vreau să exist ca ceea ce sunt (un sistem)?
Îşi răspunse tot el: el acum nu vroia şi nu a vrut nici înainte să se distrugă, să moară, el a vrut doar viaţă fără suferinţă, dar realiză că dorinţa lui era o himeră: viaţă fără suferinţă nu poate să existe, nu mai mult decât poate să existe zi fără noapte.
 
Mulţumi Zeului că îl lumină asupra faptului că menţinerea existenţei ca sistem (cea pe care o cunoaştem cu toţii) nu e posibilă în lipsa semnalului suferinţei, sub variatele ei forme.
Apoi deschise ochii şi se ridică de sub copacul sub care s-a cufundat în meditaţia care i-a permis pătrunderea acestor taine ale vieţii.
Privind în jur realiză că cei care îşi doresc o astfel de existenţă fără suferinţă sunt pradă unor aşteptări false – e ca şi cum ar dori ca vaca să zboare, ca râurile să curgă în sus, ca pietrele să cadă în cer etc.
E ca şi cum şi-ar dori lucruri care sunt contrare legilor naturii care păzesc existenţa Sistemului Sistemelor din care toţi oamenii fac parte ca sisteme specifice.
 
Cu aceste cuvinte îşi încheie povestirea Străinul. Ascultătorii săi i-au ascultat cuminţi vorba şi se pare că nu fără urmări: înţelegeau de acum mai bine cam ce rol are suferinţa în creaţie.
– Desigur că această povestire este doar o povestire şi nu un tratat riguros despre implicaţiile lipsei suferinţei în existenţa unui sistem şi, deocamdată, acest lucru este suficient, completă Străinul.
Povestirile au darul de a îndemna la cugetare, de a îndemna la introspecţie, la reanalizarea unor valori, concepte, idei, păreri despre diferite aspecte ale realităţii şi acest lucru este unul bun.”
– Extras din cartea „Călătorie prin Conştiinţă” – autor Radu Lucian Alexandru

Read Full Post »